În căutarea lui, a sensului…

Posted on

Ce colecţie de cicatrici ai tu, cititorule…

Când te uiţi în oglindă ştiu că le vezi uneori. Îţi fereşti privirea, însă le ştii îndeaproape pe fiecare în parte. Sunt cicatricile suferinţelor care s-au năpustit asupra ta până acum. Pentru că de mici, le colecţionăm şi viaţa ne arată intensitatea lor.

Suferinţa face parte din viaţă. Nu există om raţional care să nu sufere la un moment dat. Însă acele momente,  pot înghiţi oameni uneori. Nu ştiam asta. Până la un moment dat, când m-am întrebat de ce unele persoane sunt depresive sau se sinucid.În timp, mi-am dat singură răspunsul:  pentru că nu au ştiut cum să facă din suferinţă un profesor şi pentru că şi-au pierdut sensul de a fi. Da, se poate să îl mai pierzi din când în când pe drum.Şi ce faci atunci?

Ştiu sigur un singur lucru: că nu trebuie să renunţi. Nu trebuie să renunţi la tine pentru nimeni şi nimic. Pentru că lucrurile se pot schimba într-o clipă. Un exemplu este Victor  E. Frankl, a cărui carte “Omul în căutarea sensului vieţii” am citit-o pe nerăsuflate. Acesta a stat închis trei ani în lagărele naziste, timp în care a experimentat toate nuanţele suferinţei umane. În toată această perioadă şi-a pus la punct viziunea terapeutică cu scopul de a-şi ajuta semenii.

Până să ajung la cartea lui nu am auzit de logoterapie. Şi chiar dacă poate am auzit în treacăt, cu siguranţă m-a dus gândul la defecte de vorbire ale copiilor, termenul semănând cu logopedie (specialitatea din medicină care se ocupă cu refacerea vocii şi a vorbirii).

Logoterapia este căutarea sensului vieţii. Practic, logoterapeuţii te ajută să vezi problemele dintr-un unghi diferit  şi să  găseşti rostul suferinţei.

Conform acestora, sensul în viaţă se poate găsi prin 3 modalităţi:

  1. Creând ceva sau dedicându-te unei activităţi care te împlineşte
  2. Experimentând dragostea
  3. Prin atitudinea pe care o avem în faţa unei suferinţe inevitabile.

În fond, atitudinea faţă de toate evenimentele din viaţa noastră este crucială.

Mi-a atras atenţia un exemplu dat de Victor Frankl pe care vreau să îl împărtăşesc cu voi:

” Odată, un medic generalist în vârstă a apelat la mine din cauza unei depresii severe. Nu putea trece peste pierderea soţiei sale, care murise cu doi ani înainte şi pe care o iubise mai presus de orice. Dar cum puteam eu să-l ajut? Ce să-i spun? Ei bine, m-am abţinut să îi spun ceva la nimereală şi în schimb l-am confruntat cu întrebarea:

– Doctore, ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi murit dumneata primul şi soţia dumitale ţi-ar fi supravieţuit?

– Oh, mi-a răspuns el, ar fi fost îngrozitor! Ce ar mai fi suferit!

– Vezi, doctore, soţia dumitale a fost cruţată de o astfel de suferinţă, şi negreşit că tu eşti acela care ai cruţat-o, cu preţul faptului că tu îi supravieţuieşti şi o jeleşti…

Nu mi-a răspuns absolut nimic, dar mi-a strâns mâna şi a părăsit liniştit cabinetul meu.”

Iată un exemplu în care “suferinţa încetează să mai fie suferinţă, din clipa în care îşi găseşte un sens”.

Tu ţi-ai făcut din suferinţă profesor?

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *