După ce joci şah…cu soarta!

Posted on

S-a oprit în faţa trecerii de pietoni speriată. Era târziu şi parcă ca niciodată, nu era nimeni pe stradă. Doar un câine într-un colţ de clădire, se aşeza comod în culcuşul lui. În fond de ce era speriată? Practic nu avea nici un motiv, însă asta simţea.

Aşteaptă să se facă verde şi parcă nu se mai face odată. Nu îi place senzaţia de a sta pe loc, într-un loc unde parcă sunt numai umbre şi nimic palpabil.

“În sfârşit! Verde!“Trece rapid şi se uită în urmă. Nimic. Merge în faţă, spre universitatea pe a căror trepte în timpul zilei se vând cărţi vechi. Nici o filă uitată de timp nu mai este acum. Până şi graffiti-ul de pe ziduri parcă este  diferit. În culoarea nopţii, parcă toate locurile, colţurile şi scrisurile capătă altă nuanţă. O nuanţă cenuşie. Ca şi nuanţa minţii ei…

Da, este conştientă că mintea îi joacă feste des. Dar poate timpul va rezolva asta. Chiar crede că a scăpat de depresia recentă prin care a trecut. A consumat-o destul de mult. I-a consumat minute, ore zile, reacţii, emoţii şi relaţii.

Sau oare nu a scăpat cu adevărat? Ba da, a scăpat. Ştie asta. Acum se simte bine, mai liberă. Da, liberă de toate angoasele trecutului. “În fond, ce sunt experienţele prin care treci?” Se întreabă.

Experienţa este dalta sculptorului. Îţi sculptează mintea şi sufletul.Şi sculptorul eşti tu. Se gândeşte că până acum dalta a fost cam ascuţită. Viaţa ei nu a fost cum şi-a dorit. De fapt, cred că niciodată viaţa nu are cum să fie ca în visele tale. Pentru că inevitabil, îţi doreşti mai mult. Poate uneori, te visezi în cărţi. Insă pe alocuri, când te opreşti din mers, parcă inevitabil compari vieţile. Viaţa ta cu viaţa altora. Şi parcă viaţa lor e fără găuri. Sau poate aşa pare din exterior.

Se uită din nou înapoi. Iarăşi nimeni.Se aude doar vuietul maşinilor. Măcar atât. Se hotărăşte să nu se oprească în staţia de autobuz. Va merge pe jos până acasă. În fond, sunt doar cinci staţii. Are nevoie de plimbarea asta solitară de seară. Are nevoie de aerul răcoros şi poate şi de gândurile ei întunecate din trecut. Pentru că uneori, gândurile astea îţi aduc aminte cât de norocos eşti în prezent.

Oricum ar fi, este bine că a reuşit să scape. A reuşit să scape de familia ei. Da, de ei! Şi acum când se gândeşte la asta simte cum o cuprind fiorii şi parcă simte că se sufocă. Simte cum i se pune un nod în stomac, care apoi urcă în gât.

Este trist să te bucuri că ai scăpat de propria ta familie. Însă din păcate, lucrurile aşa stau uneori. Îşi aminteşte şi acum cocioaba dărăpănată în care mânca alături de cei trei fraţi ai ei,de  mirosul de tocană de cartofi amestecat cu cel de ţigară al maică-sii. Parcă vede şi acum patul din chirpici, pământul de peste tot şi carpeta de pe un perete. Îşi aduce aminte de petele de pe hainele ei. Doamne, cât de murdare erau! Sigur de asta are cum obsesia curăţeniei. Nu suportă să vadă nici măcar un fir de praf pe mobila ei şi vede tragedie în vreo pată de  pe îmbrăcămintea ei.

Îi vine în minte faţa lor. Încă este furioasă. Este furioasă de când a înţeles totul.De când a ales să fugă din satul ăla nenorocit. Satul ororilor pentru ea. Locul în care bătăile din orice erau la ordinea zilei. Locul în care nici măcar nu a realizat ce i se întâmplă când şi-a pierdut virginitatea cu propriul frate. Locul în care sângele era marca aşternuturilor mucegăite de suflete păgâne.

Are o singură imagine plăcută dinainte să fugă. Preotul de acolo i-a strâns mâna şi i-a spus: “Copilă, nu uita! Credinţa a salvat multe suflete-n restrişte!” Nici măcar nu ştia ce înseamnă, însă ochii lui de un albastru cald parcă o asigurau că zicea de bine. Cumva, a ştiut mereu că el a ajutat-o. Ar fi vrut să îi mulţumească acum, să se prezinte mândră, supravieţuitoare în faţa lui, dar nu se poate întoarce. Nici nu ştie dacă mai trăieşte.

Atât îşi aminteşte cu o claritate de zici că s-a întâmplat ieri. Restul copilăriei ei s-a transformat în frânturi. Ştie că a blocat multe amintiri. Mintea face asta. Este bună la aşa ceva. A protejat-o de multe şi i-a dat putere să lupte cu viaţa. În fond, sufletul ei a avut de ales: ori moare, ori renaşte.

A avut mult timp multe “de ce-uri”… La unele a răspuns psihologul, la altele ea, pe parcurs. Însă “de ce” -urile vin iar şi iar. Nu ştie dacă va scăpa cu adevărat de ele vreodată, pentru ca măcar să aspire la normalitate vreodată. Însă, în fond, ce e normalitatea? Nu stie încă să-şi răspundă la întrebarea asta…

Se opreşte. Vede parcul gol în dreapta. Copacii sunt şi ei diferiţi. Ziua sunt verzi, noaptea sunt negri. Acum sunt tăciune, deşi luna încearcă să îi lumineze. Nu mai vrea să scormonească în minte. Acum nu mai vrea. Pentru că dacă ar mai scormoni, ar da de vechi cadavre. Şi nu mai poate. Nu mai poate să se mai simtă învăluită de trecutul fioros şi înnegurat. Ştie că nu alegi unde te naşti, dar parcă ghinionul de a te naşte într-o familie care aruncă cicatrici pe suflete pure de copil nu se compară cu nimic. Este ca atunci când te uiţi la un câine vagabond leşinat de foame şi îl compari cu pufoşenia pupată non-stop dintr-un apartament de lux.

Paşii ei se aud în noapte, depărtându-se de parc. Se uită din nou în urma ei. Parcă în depărtare se vede un cuplu ce aruncă râsete în noapte. Se vede că el o ţine strâns. Se întreabă oare cum e să simţi asta? Să simţi că eşti iubit? Că poţi avea o relaţie şi că te poţi apropia de cineva?

Nu a reuşit până acum. Nu a putut. Nu a vrut. Nu a ştiut cum. Şi nici nu a vrut să discute despre chestiile ei.

Da, există lucruri care nu mai pot fi reparate cu adevărat. Ca o vază spartă spre exemplu. Chiar dacă o lipeşti, tot rămân contururile bucăţilor împrăştiate. Aşa e şi cu sufletul cred. Odată ce e rănit în mod constant, nu se poate lipi la loc, pentru a fi ca înainte. Însă oamenii cu lipituri sunt cei mai surprinzători. Ei sunt acei supravieţuitori care ţipă la soarta:” Hai, căleşte-mă, că ştiu să lupt! Şi ştiu să şi câştig!”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *