Când ea are totul, dar nimic.

Posted on

Îşi făcuse o cafea, însă în dimineaţa aceasta îi simțea intens gustul amar pe vârful limbii. Părul lung începea să o incomodeze. Podoaba admirată de toți, o deranja acum. Nu mai vroia admiraţie, ci libertate. Să nu o ştie nimeni, să fugă şi să fie liberă. Simţea că tot ce o înconjoară nu este suficient pentru ea. Pentru spiritul ei nărăvaş.

Se gândeşte că :inima şi mintea sunt într-o balanţă inegală, nu? Da, întotdeauna. Pentru că talerul inimii aleargă tot timpul pe unde nu trebuie. Şi la un moment dat, a ales. A simţit inegalitatea pe propria piele. Acum realizează că a ales prost. Banii nu aduc fericirea, însă aşa a crezut. Are de toate, în afară de sentimente.

Oare unde s-au dus? Uneori merge ca o umbră pe poteci inegale. Din exterior, pare că are o viaţă perfectă. Aşa şi vrea să pară. Poze, ipostaze, zâmbete. Toate perfecte. Însă trăieşte cu găuri în suflet. Da, cumva simte că pluteşte în altă dimensiune. Nu are prieteni adevăraţi, nu are cu cine să discute ce îi calcă în picioare sufletul. Ar fi vrut uneori să revină la starea de neştiinţă ce o avea înainte, şi să se bucure de tot. Însă nu mai poate. Ştie că a evoluat. Simte că nu mai gândeşte la fel. S-a schimbat. E bine şi rău în acelaşi timp, poate. Sau poate e doar rău şi rămâne speranţa de bine.

Acum un an, s-a rupt ceva. Până atunci, era acceptabil. Se putea îmbăta cu uşurinţă cu ideile date de alţii. Însă în timpul călătoriei la Milano, a văzut ceva ce i-a tăiat respiraţia pentru o secundă. A văzut fericirea. Da, fericirea pe chipuri prăfuite de griji. Doi tineri sub un balon ciufulit, sub formă de inimă. Era pe strada ce trecea fix pe lângă cafeneaua sofisticată unde s-au oprit. Pietrele mari făceau grea deplasarea, însă băiatul o ducea în spate pe ea. Râdeau amândoi, nepansandu-le de nimic. Toţi din jur erau deranjați de fericirea lor. Însă se vedea că nu le pasă. Da, erau fericiţi. Fericirea aceea ce te împinge să ţipi în gura mare ce simţi. Fericirea aceea ce se vede prin fiecare por.

Primul instict a fost să judece. Să arunce o privire încărcată cu venin pe sub ochelarii mari de soare. Însă, după aceea, a răpus-o adevărul. Şi-a dat seama că ea nu simte nimic, în afară de gelozie. Da, gelozie pe ea. Pe fericirea alteia. Deşi părea săracă, de fapt, fata cu balonul era mai bogată decât ea.În acel moment s-a blocat. A simţit cum aerul îi fuge rapid şi o căldură îi inundă tot corpul. De atunci, parcă sufletul i-a părăsit trupul într-un fel şi s-a dus să zburde prin locuri închipuite.

Din acel moment, un gând răzleţ de ducă o bântuie mereu. Da, să fugă de toţi. De soţul ei înstărit, de cunoştinţele platonice, de achizițiile fără folos, de toţi şi toate. Simte că vrea să scape de starea aceea de oboseală ce iar îi învăluie oasele. Nu face nimic, dar este obosită. Fiecare parte a ei o imploră să pună stop.

Se uită pe geam, respirând adânc. Ştie că nu va fi înţeleasă. Nici nu trebuie.

Cafeaua e terminată. La fel şi etapa asta din viaţa ei. Gustul amar din gură începe să dispară. Zâmbeşte.

Păşeşte uşor, nesigur, către viitor…Simte cum primul pas e mai greu… Dar ştie că restul vin de la sine.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *