Mereu el…Trecutul.

Posted on

Se uită pe geamul plin de picături de praf. Se uită în zare. Vede cerul purpuriu cu tente de alb şi albastru. Tabloul perfect de arid al dimineţii. Deschide fereastra. Simte aerul ce îi seceră respiraţia, dar o şi alintă cu răcoarea lui. Soarele trimite raze subţiri către ea, luminându-i un pic irisul. Este plăcut şi rece în acelaşi timp.

Dintr-o dată, iarăşi corpul îi este inundat de o senzaţie cunoscută. Neplăcut de cunoscută. Oare de ce simte că se sufocă? Simte ceva fix deasupra stomacului, un fel de ghem adunat, care nici măcar nu poate fi explicat. O senzaţie care o cuprinde des o învăluie, avându-şi nucleul în gât. O stare de agitaţie care o înghite, o nelinişte ce îşi face apariţia când îşi doreşte liniştea. Exact când îşi doreşte pace, simte asta. Oare pacea interioară nu mai există pentru ea? Ştie că liniştea pe care o vrea a mai simţit-o de mult, la câţiva ani, când alerga cu picioarele goale pe iarbă. Atunci este ultima dată când şi-o aminteşte. Atât.

Se uită pe geam… Lacrimile îi curg. Discută cu ea:

– De ce a trebuit să se întâmple aşa? De ce zilele uneori iau o turnură care aproape te pune la pământ?

– Poate pentru a te ridica?

– Da, te ridici, dar la un moment dat tot îţi auzi sufletul ţipând. La un moment dat tot îţi aduci aminte. Vrei să-l laşi deoparte, dar revine în minte. Trecutul te lasă  fără suflare uneori. Te apasă şi te ţine pironită pe loc.

– Dar fără el ai mai fi la fel? La fel de puternică?

– Nu ştiu, nu cred. Dar poate lucrurile nu trebuiau să stea aşa. Mă hăituie încă persoanele din el. La mici acţiuni sau poate uneori la simţul anumitor mirosuri mă sufocă amintirile. Mă sufocă oamenii şi emoţiile care au fost. Mă lasă fără suflare răul din urmă, care vine şi vine iar. Vreau să scap, dar nu pot.

Ştie că nu este bine că mintea să i se învârtă în trecut, să şi-l amintească sau pomenească, dar nu poate… O bântuie.. Cine spune că el trebuie lăsat în urmă are dreptate, însă de s-ar putea lăsa de tot. Să fie ca o cretă aruncată pe tabla vieţii, ce poate fi ştearsă cu un burete. Poate e vorba de iertare, sau poate e vorba de ignorare.De orice ar fi, nu poate scăpa. Tot ce a fost în viaţa ei îi vine galopant în fiecare zi în minte.

Cum poate să îl şteargă? Să dispară? Înainte ca mintea să i-o ia razna.

Ştie că fiecare îl are. Ca o desagă ce o porţi mereu cu tine în călătoria pe drumul şerpuit al vieţii. Simte doar că desaga ei este murdară şi plină de găuri peticite.

Îşi spuse tăcut:

– Poate trebuie să învăţ să trăiesc cu trecutul. Ca un amant ce te completează, dar te şi răneşte. Ca o obsesie ce provoacă dependenţă. Am învăţat de la el multe, dar sunt plină de răni. Poate trebuie să îl iubesc aşa cum este. Este singurul lucru care nu îl pot schimba, oricât de mult aş vrea.

Da, poate asta este soluţia. Va vedea…

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *